Munții încercau parcă să se dezbare de mirosul de praf de pușcă, sânge și agonie care le întinaseră semeția perfectă întreaga zi. Întunericul care de milioane de ani se așeza ușor peste culmile lor veni acum asemeni unei mantii purificatoare, menită să spele nefirescul conflictului dintre oameni.
Primele stele perforau deja cu lumina lor distantă și deferentă hegemonia diurnă a soarelui. Înspre est, o dogoare bândă de fotoni cuminți prevestea răsăritul Lunii pline. Cosmosul și natura își urmau cuminți implacabilul destin, indiferenți parcă la ororile întâmplate deunăzi, cărora le căzuseră victime câteva mii de muritori. De pe un pisc înalt, voievodul privea cu ochi înăuntrul cărora flacăra aproape că se stinsese drumul ce ieșea blând din munți și pe care ar fi trebuit să apuce.
Ca mai toate drumurile (concrete, ideologice sau imaginare) pe care le străbătuse până atunci, și acesta părea fără întoarcere.
– Oare mai are rost să încerc? gândi Mihai cu voce tare, deși în jurul lui, pe o rază mulți kilometrinu se afla țipenie de om. Viteazul era mai singur ca niciodată.
Toți care îi stătuseră alături fie se descompuneau pe vreun câmp de bătălie, fie trădaseră sau fugiseră.
– Singur și fără nicio nădejde… mai murmură el abătut, în timp ce în fața ochilor minții începu să i se deruleze ca într-un carusel fantastic tot șirul evenimentelor: urcarea pe tron, luptele cu turcii, tătarii, ungurii, polonii care îl duseseră la împlinirea nesperatului vis: unirea vremelnică sub aceeași coroană a celor trei Țări Române. Iar apoi, spulberarea acestuia ca un fum, nici nu s-ar fi înfăptuit vreodată.
-Oare am crezut într-o iluzie? se întrebă el.
-Nicidecum, viteazule! se auzi o voce blândă, care emana în același timp putere și înțelepciune.
Voievodul duse instinctiv mâna la sabie, o scoase din teacă și privi în direcția dinspre care auzise glasul ancestral. O siluetă aproape eterică se apropia ușor de el și începea să prindă contur. Bătrânul în straie albe cu barba matusalemică și toiag de vrăjitor părea sosit de dincolo de spațiu și timp și îi zâmbea binevoitor cu ochi de safir strălucitor. Luna ce începuse să se înalțe ușor în spatele lui, îl făcea parcă și mai tare să semene cu o plăsmuire a imaginației.
– Cine ești tu? întrebă poruncitor Mihai. Am început să văd năluci?
Bătrânul râse, blând și superior.
– Asta ai vrea să fiu, viteazule? O fantomă?
– Nu cred în iluzii, moșule! Și nu mă tem de plăsmuiri.
– O, asta e bine, spuse bătrânul râzând înfundat. Deci întrebarea de mai devreme era așa, de florile mărului?
– Ce vrei să spui? răsti Mihai contrariat că moșul parcă îi citise gândurile.
– Vezi tu, dragul meu voievod, în realitate nu suntem niciodată singuri. Viața e mult mai mult decât zbaterea aceasta becisnică a trupului, minții și sufletului.
Mihai îl privea pe bătrânul înțelept un pic amuzat.
– Da, părinte stareț, știu. Și vom trăi cu toții veșnic și fericiți în sânul lui Avraam. Minunat! Dar până atunci?
– Până atunci ce, copile?
– Până atunci cu ce bani tocmesc altă oaste ca să recuperez tot ce am pierdut? Cum să țin în viață visul ăsta de țară în care să trăiască toți ai mei, când la toate hotarele ne pândesc lupi, scorpii și vipere?
– Bani? Crezi că asta ține împletit un neam? Înseamnă că nu ai înțeles nimic din ce ți s-a întâmplat.
Voievodul văzu negru în fața ochilor. Într-o clipită scoase sabia și cu o lovitură maiestuoasă îl decapită pe bătrân. Însă oțelul în a cărui amintire se strânsese deja atât de multă moarte nu întâmpină nicio rezistență.
– Ușor, dragul moșului! Nu toate problemele se rezolvă cu sabia, spuse bătrânul râzând. Uneori, o picătură de vis e mai puternică decât o sută de mii de mercenari.
Mihai era confuz.
Mintea-i ascuțită plănuise până atunci aproape totul, până la ultimul detaliu, de așa manieră încât visul unirii tuturor românilor în aceeași țară să se întâmple aici și acum, cât el este în viață. Dacă nu el, atunci cine ar putea să facă asta? Oare am crezut într-o iluzie? îi trecu din nou prin minte.
– Visul tău nu e iluzie, copile! Și nu e doar al tău, spuse moșul. Așa cum cei dintr-o familie vor să stea la aceeași masă în zi de sărbătoare, toți cei din neamul tău doresc să își fie aproape. Cu bune și cu rele. Dorința există în ei de sute de ani.
Tu ești primul care a avut curajul să o înfăptuiască.
– La ce bun? Totul e deja pierdut. Nu am cum. Nu am cu ce, nu am cu cine. Bătrânul se așeză zâmbind în fața voievodului.
– Te temi de moarte, Mihai?
– Moartea e ultima mea teamă, moșule! Mă tem că voi eșua. Că eu am crezut într-o iluzie și i-am făcut și pe alții să creadă în ea.
Bătrânul se ridică și își așeză părintește o mână pe fruntea voievodului.
– În timp, pohta ce-ai pohtit va deveni realitate…
O liniște de dincolo de concret începu să îl cuprindă pe Mihai, însoțită de faptul că dincolo de când și unde va muri, mai devreme sau mai târziu, crezul său se va materializa, va deveni concret.
Voievodul privi din nou drumul pe care trebuia să meargă. Cu sau fără întoarcere.
– Să purcedem! se îmbărbătă el, în timp ce în minte și în suflet, ca o simfonie măiastră, îi răsunau cuvintele bătrânului:
„Uneori, o picătură de vis e mai puternică decât o sută de mii de mercenari…”
Gabriel DUMITRU