(partea a doua)
Cezar își petrecu prima parte a zilei povestindu-i tinerei sale soții pentru a nu știu câta oară cum reușise să supună Galia, punând accent pe confruntarea majoră cu Vercingetorix.
– Mi-am dat seama că singura mea șansă era să mă comport în același timp ca un asediat și asediator. Așa am reușit să…
– Iertare stăpâne, rosti Decius dregându-și glasul. Mesagerul Senatului insistă că sunt de rezolvat lucruri care nu suportă amânare și au nevoie de prezența ta.
– Ahh, nobilii senatori încep deja să mă calce pe nervi. Cei mai mulți dintre ei comit un act de eroism dacă sunt capabili să meargă pe proprile picioare până la vomitarium. Fie! Îi voi onora cu prezența!
– Pregătesc lectica atunci!?
– Nicidecum! Voi merge pe jos, printre muritorii mei supuși până acolo.
Adu-mi toga cea roșie!
– Nu, dragul meu, te rog, nu te duce! hohoti din nou în plâns Calpurnia.
– Copilă, Fortuna îi ajută mereu pe cei îndrăzneți. Dacă face asta pentru oamenii obișnuiți, cu siguranță o face mai abitir pentru zei! spuse el zâmbind superior.
Ne vom desfăta îmreună la cină și îți voi spune sfârșitul poveștii.
Cezar plecă singur spre Senat.
“Nu vreau să mă gândesc la nimic din ce ar mai putea să schiaune senatorii. Mă voi bucura până acolo de omagiile supușilor mei și atât”.
Romanii îl adorau pur și simplu.
Idolul lor pășea la un lat de palmă de ei, atât de aproape încât îi puteau gusta și mirosi forța energiei, tăria, inteligența, determinarea. Îl iubeau atât de mult încât se temeau cumva de el, simțeau nevoia să se dea în lături din calea lui, ca atunci când pentru a putea îndura o lumină orbitoare îți acoperi în parte ochii cu palmele.
Cezar ajunse în fața scărilor Senatului.
“Bun. O altă victorie strălucită a genialului lider împotrvia unei adunături de diletanți…” Un croncănit strident îi întrerupse gândul. Un corb imens plană din dreapta, îi trecu la un lat de deget de ochi și se așeză pe umărul unui cerșetor bătrân și zdrențăros ce se odihnea pe scările Senatului.
– A, aici erai, profetule. Dacă aș crede în magie aș zice că ești cu adevărat un mare vrăjitor. Spionii mei nu au reușit să dea de tine trei zile și trei nopți.
– Poate că nu m-au căutat cu ochii potriviți, zeule viu… replică bătrânul, oarecum în zeflemea.
– Îndrăznești să mi te adresezi așa? Ai noroc că nu chem pretorienii să te aresteze și să te crucifice. Piei din ochii mei! Promite-mi că nu te voi mai vedea niciodată! Nu voi mai fi la fel de îngăduitor. Cât despre profețile tale de babe superstițioase, scutește-mă! Uite că au venit idele lui Marte, de care mi-ai spus să mă feresc. Sunt viu, nevătămat, stăpân și fericit. Deci dispari, pramatie bătrână!
– Promit că nu ne vom mai vedea niciodată, mărite Cezar! spuse bătrânul ridicându-se și pășind spre ieșirea din forum.
“Cât despre Idele lui Marte, acestea au venit, într-adevăr și ești în viață. Dar nu au trecut încă” mai rosti el în gând. Cezar păși fatidic în clădirea Senatului. Asasinii se năpustiră asupra lui asemeni lupilor ce simt că cerbul cel falnic nu mai are nicio posibilitate de ripostă. Înainte ca ultima lovitură de cuțit să îl arunce cu totul în veșnicie, Cezar realiză că trăia cu totul ceea ce auzise cândva la un popor minuscul din răsăritul Mediteranei: “O, deșertăciune a deșertăciunilor.
Totul este deșertăciune și vânare de vânt…”
Gabriel Dumitru