Eminescu înțelegea vastitatea spațiului cosmic și limita de vitează a luminii?
Faptul că în prezent vezi practic imaginea unei stele din urmă cu zeci, sute, mii de ani?
Se pare că da, deși acum peste un secol și jumătate cei mai mulți oameni credeau că vine apocalipsa și începeau să bată mătănii când vedeau un meteorit care lua foc în atmosferă.
Acum, una mai greuță, care ne confirmă cât de tare era Mihăiță la cosmologie și alte științe anexe:
Scrisoarea I (fragment)
„În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…“
Alo?
Băietul ăsta care păduri cutreiera vorbește despre modul în care moare o stea, o galaxie, universul (fără a cunoaște nimic științific!) și despre faptul că în revenirea la episodul dinaintea Big Bang-ului, timpul nu exista!
Și acum, ultima dar nu cea din urmă, preferata mea:
Luceafărul (fragment)
Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine.
Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul.
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
Ce-a făcut? Poetul nostru național vorbește despre dilatarea timp-spațiu și paradoxul gemenilor când te deplasezi cu viteza luminii? Păi Einstein le-a emis vreo 15 ani după ce Eminescu se întorsese la Creator… Și ăla știa fizică.
N-o să explic aici paradoxul gemenilor, sau ce este continuumul spațiu-timp, puneți mâna pe laptop sau sau telefon și căutați și voi singurei.
Așadar dragii mei, dacă aveați nevoie de un motiv pentru a îl iubi pe Eminescu și nu vă place poezia sau gazetăria, o puteți face pentru genialitatea sa științifică.
Închei cu o poezie mai puțin vehiculată, pentru că deh, nu poți să spui așa ceva în fața unui bobor care s-a născut cre(ș)tin. Să fiți iubiți!
Eu nu cred nici în Iehova
Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.
Visuri sunt și unul ș-altul,
Și tot una mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.
Toate-aceste taine sfinte
— Pentru om frânturi de limbă —
În zădar gândești, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.
Și fiindcă în nimica
Eu nu cred — o, dați-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.
Nu mă-ncântați nici cu clasici,
Nici cu stil curat și antic —
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: — romantic.
Gabriel Dumitru, director Muzeul Teohari Antonescu Giurgiu