După ce în ultimii trei ani m-am învrednicit să-mi trag niște upgrade-uri care pentru unii te propun drept candidat ideal la balamuc (profesor-maestru Reiki, trainer holistic, astrologie, radiestezie, consilier dezvoltare personală, expert în comunicare), mi-am propus anul ăsta, mie și puținilor dragi care mă mai suportă, să reiau scriitura și în spațiul virtual.

Astfel, m-am gândit că ar fi oportun să „redebutez“ pe 15 ianuarie, când ne mai aducem aminte de cultura națională, cei mai mulți pentru a părea dreacului că prezentăm urme de preocupări intelectuale, științifice și spirituale.
Că nu prea avem e de la sine înțeles dacă dai un ochi pe social media dar, fiind un an foarte electoral, mai ales clasa politică se va înghesui să arate cât de pătrunsă este de glagoria colectivă românească.
Așadar, carevasăzică, câââând spunem 15 ianuarie, spunem Eminescu.
Și vițăvercea, cââââând spunem Eminescu, spunem 15 ianuarie.
Ce aș putea eu să scriu despre Eminescu și să nu fi fost încondeiat deja?
Relația acestui mentor spiritual al meu cu timpul din punct de vedere științific și pseudoștiințific.
Trecând peste dilema înscrierii în acte, să presupunem că Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850. Astronomic aceasta este însă o dată pe stil vechi. Calendarul gregorian a fost adoptat în România în anul 1919, când data de 1 aprilie a devenit 14 aprilie.
Prin convenție, pentru a fi mai aproape de locul unde era planeta în secolul XIX în sistemul solar trebuie să mai adaugi 12 zile la stilul vechi, ca să fii trendy pe stil nou. De unde rezultă că poetul nepereche s-ar fi născut de fapt pe 27 ianuarie 1850.
Astrologic, toți cei născuți în Capricorn (21 decembrie-19 ianuarie) ar trebui să plângă pentru că a sărit Luceafărul în Vărsător (20 ianuarie – 19 februarie).
Din ce am trăit eu, capricornii (în majoritatea lor) și poezia sunt un fel de baba și mitraliera, deci tind să cred că Mișu Eminescu era Vărsător, ca dealtfel și tânărul stat român, dacă e să considerăm (valabil) faptul că s-a născut la 24 ianuarie/5 februarie 1859.
Că tot rezolvarăm astronomic și astrologic, hai să vedem în ce timp istoric a trăit Eminescu.
Scurt, vorba lui Nae Cațavencu.
În secolul nașterii statelor-națiune, care într-un final a dus și la îndepărtarea Imperiului Otoman din Peninsula Balcanică și le-a oferit colac Marilor Puteri europene „motivul“ pentru a declanșa mai târziu Primul Război Mondial.
Din punct de vedere metafizic, filosofic, spiritual, Eminescu a fost influențat profund de ideile lui Schopenhauer și implicit de raportarea la aceste concepte manifestată în Orientul Îndepărtat.
Din punct de vedere social, patriotismul eminescian e o consecință aproape inevitabilă. Plin de efuziunea nașterii statului român, poetul este însă prea subiectiv în abordare, neacceptând ideea că României îi va fi mai bine cu un principe străin la comandă. Obținerea independenței (1877), proclamarea Regatului (1881) și apoi Marea Unire de la 1918 l-au contrazis, pe o balanță a istoriei.
Tot ce-am scris
Însă-i pleavă,
Nimic gol în vânt.
N-are dinți
Să mănânce
Din carnea eternă,
Sugând.
Cu riscul de a îmbufna doamne,
domnițe și domnișoare
Chiar și poemu-i
De amor
E o frecție
La picioare.
E subiect adulare
A dulcelui nimb
E perfect perifrază
A zeului timp.
Și acum venim cu dovezi științfice, care ne arată că Einstein, Bohr, Oppenheimer și toți fizicienii până la descoperirea fizicii cuantice ar fi trebuit să se ducă să-i cumpere țigări lu’ Mișu și să-i facă masaj la ceafă și la tălpi.
Hai să încep cu una ușoară:
La steaua (deși eu sunt dinamovist)
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

                                  Gabriel Dumitu, Director  Muzeul Teohari Antonescu Giurgiu