Text: Gabriel Dumitru
Grafică: Florin Grofu
Șapou
Homo Neanderthalensis reprezintă cea mai apropiată rudă dispărută a noastră.
Unele trăsături definitorii ale craniului lor includ partea mediană mare a feței, pomeții înclinați și un nas uriaș pentru umidificarea și încălzirea aerului rece și uscat. Corpul lor era mai scurt și mai corpolent decât al nostru, o altă adaptare pentru a trăi în medii reci.
Dar creierele lor erau la fel de mari ca ale noastre și adesea mai mari – proporțional cu corpurile lor mai puternice.
Neanderthalienii fabricau și foloseau un set variat de unelte sofisticate, controlau focul, trăiau în adăposturi, confecționau și purtau haine, erau vânători pricepuți de animale mari și mâncau, de asemenea, alimente vegetale și, ocazional, confecționau obiecte simbolice sau ornamentale. Există dovezi că neanderthalienii își îngropau în mod deliberat morții și, ocazional, le marcau mormintele cu ofrande, cum ar fi flori.
Nicio altă primată și nicio altă specie umană anterioară nu a practicat acest comportament sofisticat și simbolic…
Text
Eu sunt Odun, cel prin ochii căruia cerul vede pământul și oamenii…
Eram aproape un copil când am văzut întunericul sfârtecat de semnul ce prevestea dezastrul…
Deși acum sunt bătrân, îmi amintesc totul.
Nimeni nu m-a crezut că steaua căzătoare ne va zgudui familia, tribul, natura, credința.
Când mi-am avertizat semenii, aceștia au râs de mine. Apoi, din cauza profețiilor mele am fost alungat din trib.
Singur, în imensitatea pădurii, paralizat de frig, de frică și de foame, am început să învăț tainele plantelor și animalelor.
Încet dar sigur, am ajuns cu adevărat parte din Mama Natură și cititor al semnelor Cerului.
Lupii au devenit devenit tovarășii mei în sălbăticie.
Spiritele pădurii îmi ghidau pașii arătându-mi simbioza perfectă dintre plante, animale, ape și anotimpuri.
Trăiam aproape de locul unde mă născusem. Deseori îi vedeam pe cei din tribul meu la vânătoare sau la cules.Am evitat întâlnirea cu ei timp de patru ierni.
Până când din cer a început să plouă cu foc și noul nostru inamic a venit să ne consume pe toți…
De la căderea marii stele vremea începuse să se încălzească.
Tribul meu părăsise peșterile și petrecea aproape tot timpul sub cerul liber,
crezând că nimeni nu va îndrăzni să îl atace.
Nebuni naivi…
Întâlnisem deja noii oameni: mai supli, mai agili, mai numeroși, alunecau ca niște umbre în căutarea prăzii.
În noaptea când din cer au căzut mingi de foc noii oameni au atacat tribul. În încleștarea ce-a urmat orizontul a fost acaparat de furia focului cerului, de demonii adâncului și de spiritul războiului și morții.
Deși surprinși, cei din tribul meu au luptat cu îndârjire. Printre urletele de groază ale femeilor și copiilor, gemetele muribunzilor, mirosul de sânge, foc și distrugere, m-am năpustit împreuna cu lupii mei asupra noilor oameni. Într-o bătălie cum planeta nu văzuse de la apariția vieții,
oamenii foloseau prima oară o altă specie pentru a distruge alți oameni.
Atacul meu și al haitei i-a facut pe inamici să dea înapoi.
Stăpânit de furia răzbunării, m-am napustit după ei, urmat de lupi și câțiva dintre vitejii tribului.
Mi-am ridicat sulița, țintind spre căpetenia dușmanilor însă imediat o piatră enormă m-a lovit în frunte.
Întunericul și uitarea mi-au coborât peste ochi și minte…
M-am trezit într-o groapă, alături de câțiva dintre lupii mei.
Am fost tras afara și aruncat la picioarele căpeteniei.
Privind rapid în jur am văzut așezați pe tărgi de blană numeroși răniți, de-ai mei și de-ai lor.
Prin semne, căpetenia și femeia lor vraci m-au întrebat dacă pot să îi vindec.
Am fost de acord.
Cursese deja prea mult sânge iar cei mai mulți răniți erau din neamul meu. Știam de asemenea că oamenii noi nu au de unde să cunoască plantele noastre tămăduitoare. Alături de femeia vraci am început să prepar leacuri. O bună parte a răniților și-a revenit. Mulți s-au stins.
În timp, ostilitatea față de oamenii mei s-a topit asemenea ghețurilor de primăvară și au fost eliberați.
După zece ierni, eram deja un singur trib, o singură familie, oameni vechi și noi deopotrivă.
I-am învățat pe toți meșteșugul de a se împrieteni cu lupii și de a îi folosi la vânătoare. Cunoașterea mea și a Shayiei, femeia vraci, ne-a făcut pe toți mai puternici, mai pregătiți pentru viitor. Shayia e acum soția mea iar copiii noștri vor duce înțelepciunea noastră mai departe.
Eu sunt Odun, cititorul voinței cerului.
Semnele nopții și spiritele pădurii îmi spun că, unindu-ne cunoașterea și priceperea dincolo de rasă, specie și culoare pielii, ne-am câștigat dreptul de a stăpâni planeta.
