Irak – Formarea și Evoluția Statului Modern (II)
Asist. drd. Alia Yasmin Jawad,
Facultatea de Științe Politice, Universitatea București
În anul 1933, după moartea prematură a Regelui Faisal I, tronul a fost preluat de către Regele Ghazi, care a condus regatul până în anul 1939. Cele câteva revolte, cu caracter religios sau etnic, au fost violent reprimate de către puterea guvenamentală. Astfel s-a întâmplat și în cazul masacrului de la Simele (1933), care s-a soldat cu moartea a mii de asirieni. În același timp, toate încercările populației șiite și a kurzilor din zonă de a-și obține drepturile, au fost înăbușite prin acțiuni brutale, provocând multă suferință. În anul 1935, minoritatea Yazidi a fost puternic lovită în urma revoltei stârnite de ordinul militar care impunea recrutarea obligatorie a bărbaților yazidiți în armata irakiană. Toate aceste lupte interne au amplificat instabllitatea politică și socială, care s-a manifestat încă de la începutul noii conduceri irakiene – pe fondul presiunilor britanice, prin instalarea a unei situații generale tulburi și fragilizarea bazelor statale. În același timp însă, Irakul a cunoscut și o perioadă de dezvoltare economică și culturală, de evoluție a societății. Atunci au fost aplicate și primele reforme în învățământ care susțineau educația în masă, deși existau constrângeri ale britanicilor, care solicitau reducerea creditelor pentru educație.
Cu toate aceste aspecte favorabile, conducerea țării era măcinată de interese divergente, iar cei mai mulți dintre irakieni nu se considerau independenți, având convingerea că liderii lor reprezentau de fapt o continuare a controlului britanic. În consecință, în 1936 a avut loc o lovitură de stat, condusă de generalul Bakr Sidqi, care a urmărit înlocuirea primului ministru. În 1939, Regele Ghazi este asasinat într-un accident de mașină (presupușii autori fiind englezii, nemulțumiți de devotamentul regelui irakian), iar tronul este preluat de Prințul Abd al-Ilah, regent, până când în 1953, Faisal al II-lea, fiul regelui Ghazi, a preluat coroana.
În anul 1941, pe fondul instabilității guvernamentale pronunțate, are loc o nouă schimbare de regim, de această dată prin înolcuirea prim ministrului irakian probritanic, Taha al-Hashimi, cu Rashid Ali al-Ghaylani, cunoscut adept al ideilor naziste. Lovitura de stat a fost condusă de o grupare de ofițeri naționaliști numită “Pătratul de Aur”, care simpatiza cu puterile Axei și încerca să stabilească în Irak un guvern progerman. În acest scop, prințul regent atunci, Abd al-Ilah, a fost alungat din țară, urmând ca guvernul să fie condus de un prim ministru simpatizant al Axei, Rashid Ali al-Gaylani. Acest nou guvern nu s-a putut bucura însă de victorie decât o foarte scurtă perioadă, deoarece englezii au intervenit curând în vederea readucerii la putere a prințului regent. În mai 1941, forțele britanice susținute de Commonwealth au lansat atacuri, pornind Războiul Anglo-Irakian, în care s-au dus lupte grele în jurul Bagdadului, până când guvernul adept al Axei a fost învins.
În urma înlăturării de la conducere a reprezentanților pro-Axa prin implicarea decisivă a britanicilor, Irakul a devenit o importantă bază a operațiunilor Aliaților în Orientul Mijlociu. Marea Britanie, sprijiniță de forțe ale Commonwealth, a folosit Irakul din punct de vedere strategic pentru atacurile asupra Vichy French-held Mandate în Siria, considerat de asemenea, un potențial aliat al Axei. În același timp, a avut loc o rebeliune a kurzilor, condusă de Mustafa Barzani, împotriva guvernului central de la Bagdad.
În anul 1945 Irakul s-a alăturat Organizației Națiunilor Unite, ca membru fondator, devenind și una dintre țările componente ale Ligii Arabe. Cu toate acestea, în țară s-au menținut tensiuni semnificative între forțele guvernamentale și diversele grupări de opoziție, care includeau comuniști și națioaliști, cu convingeri antibritanice.
Anul 1948 a fost marcat de ample proteste susținute de opoziție și cunoscute sub denumirea de Al-Wathbah, care revendicau importante drepturi politice și sociale. Deși protestele au fost, în cea mai mare parte, pașnice, reacția guvernului s-a dovedit brutală. În luna mai a aceluiași an protestele s-au încheiat, Irakul alăturându-se altor țări arabe din cadrul ligii, în războiul arabo-israelian, tot atunci fiind introdusă legea marțială.
În februarie 1958, Regele Hussein al Iordaniei și Regele Faisal II al Irakului au propus o alianță a monarhiilor Hashemite, pentru a contracara nou formata uniune egipteano-siriană. Dar, această coaliție nu s-a putut materializa, iar legăturile dintre Egipt și Siria s-au întărit.
În aceeași lună s-a înființat Federația Arabă, compusă din Iordania și Irak, în intenția de a crea un stat arab unit. Aceasta a fost însă curând dizolvată printr-o lovitură de stat (din același an) care a avut loc în Irak, sub conducerea lui Abd al-Karim Qasim. Acest nou puci s-a soldat cu abolirea monarhiei și uciderea ultimului rege al Irakului, Faisal II, din acel moment, Irakul devenind republică. Noul guvern era condus de Qasim – de orientare naționalistă și socialistă. El a promovat naționalismul arab și a implementat o serie de reforme care urmăreau modernizarea țării și îmbunătățirea condițiilor de viață ale societății irakiene în ansamblu.
Guvernul lui Qasim a urmat o politică de nealiniere în relațiile internaționale, încercând să mențină un echilibru al colaborărilor cu puterile occidentale și Uniunea Sovietică. Dar, pe fondul situației complexe din Irak, și acest nou conducător a fost nevoit să înfrunte diversele grupuri de opoziție, dintre care făceau parte comuniștii, Partidului Ba’ath și fundamentaliștii islamici. Astfel, în anul 1963, conducerea Partidului Ba’ath l-a înlăturat de la putere pe Qasim (care a fost executat public). Această lovitură de stat a deschis calea unei serii de evenimente politice care au dus la instalarea la putere a dictatorului Saddam Hussein.
Regele Faisal 2
Timbru regal