Din spovezile călugărului Șpagatie
Episodul I:
De ce fură pe duvar, Bădă, Păsă și-un samsar
Șpage vouă, cititorilor, dătători sau acaparatori de mită,
Iubitori de arginți, lanț zornăitor
Contracte, cereale, vile, mașini, avere poprită,
Valută, carne de porc, pui sau vită! (Kobe)
Mă retrăsesem eu așa în ale mele trebi mănăstirești, crezând că e bine.
Ete, nu fu.
Când eram gata să merg în Nirvana
Cu o blondă ochi verzi – marca Santana
Apăru din boscheți
Un dureros, ca un mișcător dinte
Pe os
Cu capul chelbos și multă minte
Șoptind, rugător: Părinte, părinte!
Zic, hai dreacu
Să ascult dementul, tamam
Că îmi era prieten și îl știam:
– Ce vrei mă, lepră?
– Koie, e nasoală,
Dujmanii e mulți și ne cam doboară
Mă simt ca Chuck Norris
Singur în Vietnam
În gară.
Deci, ia dracu și scrie
Ca lumea să știe ce e nasolie.
Că matale afli multe
La spovezie.
Bine mă, fie!
Zic încrețindu-mi
mintea străvezie
Pachet cu barba colilie.
Și m-am gândit cu cine dracu să încep dezvăluirile duhnitovnicești.
Păi, cu începutul.
Cu dinozaurii mari, care baronesc și împărățesc de mult prea mult timp.
În timp ce mintea mea se frământa în gândul ei, pac! alarmă de spovedanie în altar la Dăicumita.
Cine mama dreacu vrea mă aghiasmă la 4 dimineața?
Când mă uit, ce-mi văd ochii de popă nebun: Micu’ Băbălău!
Îi răspund pe o frecvență încriptată:
– Ce faci mă, Micușoare, tată?
– Iartă-mă, părinte, că am păcătuit!
– Auuuuu! Iar ai intrat cu țigara slim aprinsă-n biserică?
– Nu!
– Te-ai uitat la nor-ta când făcea duș?
– Nu!
– Ai avut gânduri necurate?
– Cu cine?
– Eu de unde dracu să știu, Doamne iartă-mă?
– Da, dar nu face subiectul emisiunii noastre…
Mi se aprinde un bec în cap:
– Mă Micușoare, eu știu că năravul din fire n-are lecuire.
Ia zi, iar ai furat porumb? Ca acum treij de ani?
– Nu bre, acu stau pe grămezi de bani, pot să cumpăr tot mălaiu românesc cinci ani de acum încolo.
Am făcut terapie, mi-am revenit.
Deși, când mai trec cu SUV-ul pe lângă un lan, mă mai apucă.
Opresc, mă fac și eu că, știi matale, mă trece, și mai tirez doi-trei știuleți.
– Păi de ce, măi tată?
– Mă tăvălește amintirile tinereții, părinte.
Era mult mai simplu: eram sărac, furam și mă descurcam.
– Off, taică, mult mai ai pân-la mântuire.
– Mai nasol e că acu s-ar putea să mai am mult până la eliberare…
– Aoleu! Te luară?
– Mă luară, părinte, de pe tron mă luară.
Nici n-am apucat să mă șterg bine, că mă luară.
Și de la Curtea de Conturi mă luară.
Sunt singur și trist, mă simt ca un chist…
– Păi de ce te săltară, măi băiatule?
– E, o prostie, o nimica toată. Am pus și eu într-un plic o atenție.
– Cât?
– Hai bre, părinte, 35…
– De lei?
– E, de mii de lei… Voia ginerică să ajută și firma lui o comunitate și oamenii răi nu l-a lăsat…
– Păi asta e mită, mă Micușoare…
– Nu, bre, era juma de cadou.
Și-i mai dădeam. Dacă aproba.
Da’ el al dreacu a chemat DNA!
– În sfântul post al Crăciuniului… S-a-nrăit lumea Micule, s-a-nrăit.
– Așa e părinte, așa e!
– Îți pare rău?
– Da!
– Păi te mântuiești, mă băiatule!
– Stai, bre, că le încurcăm. Îmi pare rău că i-am dat mită unui prost, care a chemat miliția, printr-un samsar care n-a avut și el dispozitivul de bruiaj pornit.
– Ahaaaa! Micule, tată, te-ai ghifuit în ultimii 30 de ani?
– Da, părinte!
– Te-ai îmbuibat cât să mănânci cu șapte guri și să înțepi cu șapte suli?
– Da, părinte!
– Păi atunci, poate e nevoie să treci un pic la regim…
– Nu e problemă, mă fac și vegan dacă e nevoie.
– Nu așa, taică!
Eu vorbeam de regim semideschis, în cel mai bun caz, cu posibilitatea de a primi pachete și vizitatori…
– Aoleu! Păi și cât trebuie să-l țin?
– Păi măcar vreo patru-cinci ani, așa…
– Aoleu!
– Ăsta-i canonul, băiețel. Nu te-ai vindecat, ești tot bolnav de putere și avere, vorba lui Moromete. Prin tot ce ai acumulat, i-ai sărăcit pe alții, deși aveai căcălău măria ta să trăiești trei vieți de acum încolo.
– Mă iartă Șefu ăla mare, părinte?
– Pe toți ne iartă. Dar trebuie să plătești!
– Cât face, că acu dau banu?
– Nu face nimic. Nu e cu bani. Nu-ți mai construi bunăstarea pe spinarea altora. Pe planeta asta, nimeni nu stăpânește pe nimeni. Sau nu ar trebui s-o facă.
Micușor tace. Oftează în canalul securizat.
Din frecvența respirației pe care i-o aud și simt, cred, sper că e poate primul moment în care se gândește măcar la faptul că toți cei din jurul lui nu s-au născut pentru a-i fi subordonați, sclavi ș.a.
Și că puterea pe care a avut-o cândva, s-a dus a dreacu precum fumul din cădelnița mănăstirii Dăicumita.
– Părinte?
– Da, Micușoare!
– Ce sfat îmi dai?
– Nu te mai îmbăta cu putere.
Dacă vrei acid de stăpân în creier, bea o bere.
Ai grijă la baie,
Săpunul când culegi
De pe betonul
Amestecat
Cu bucăți de gresie și mică.
Când tu
buca-ți cobori,
Altora
Li se ridică.
Aceasta este o ficțiune. Orice asemănare cu personaje reale s-a conformat doar legilor fizice ale coincidenței.
Părintele Șpagatie