Lucy, Mama de la răspântia omenirii (V)
Prinși în cercul ritualic, cei doi frați se măsurau cu privirea, de la distanță.
Se urau, se întreceau de când aveau amintiri.
Pe de altă parte, cumva, se și iubeau.
“Eu sunt cel care merită să fie căpetenie. Fratele meu e slab și alunecos!” gândi Atun. Însă imediat își aminti cum era să piară, prins într-o mlaștină. Cu cât se zbătea mai tare, cu atât se scufunda mai mult. Amun îl salvase potolindu-l și întinzându-i o creangă de care să se agațe.
Iar acesta nu fusese singurul moment în care șiretenia și inteligența lui Amun îl scosese din situații mai mult decât dificile.
“Are toate calitățile unei căpetenii, mai puțin pe cea mai importantă, mintea.
Forță găsesc la ceilalți, mintea o am eu, deci eu trebuie să conduc”, mustăci malefic Amun.
Își aminti însă într-o clipită că preocupat de studierea unor fluturi, fusese aproape ucis de o gorilă dintr-o familie rivală pe care Atun o sfâșiase cu mâinile goale, alegându-se cu mai multe răni în timpul luptei…
Pe de altă parte, lui Atun nu îi era rușine să admită că își iubește fratele, deși toți ceilalți masculi considerau aceasta un semn de slăbiciune, specific femelelor. Cel mai bătrân australopitec dădu semnalul de începere a luptei. Cei doi frați porniră unul spre celălalt întâi ușor, precaut, apoi din ce în ce mai năvalnic.
În tumultul goanei, amândoi își încleștau pumnii, își încordau mușchii și își scrâșneau dinții. Instinctul animal, vocea care de multe ori le spunea doar “Ucide! Ucide! Ucide!” părea că pune stăpânire pe ei mai mult decât oricând.
Lucy își ascunse fața în palme: “Nu pot să îi văd luptându-se, ucigându-se. Nu pot, nu pot, nu pot…” În spatele pleoapelor închise i se derula întreaga lor copilărie cu gafele și stângăciile inerente acesteia, adolescența tumultoasă și viața merituoasă de războinici trăită până acum, în această clipă a unui dezastru aparent inevitabil.
Cei doi frați se opriră la un lat de palmă unul de celălalt. Inimile, advărate tobe tumultoase acum, le băteau într-un ritm frenetic iar răsuflările repezite și sacadate li se întrepătrundeau.
Tribul aștepta cu sufletul la gură explozia încleștării, care întârzia să vină.
Însă ochii injectați și întunecați de ură și animalic ai celor doi frați începură încet-încet să se umple de o lumină care nu avea nimic de a face cu razele soarelui ci mai degrabă cu un triumf nesperat al inteligenței și rațiunii.
Atun și Amun începură ușor-ușor să se destindă. Aproape simultan cei doi frați au simțit nevoia să zâmbească unul la celălalt și și apoi să se înbrățișeze, în uralele uimite de inedit ale tribului.
– Poate că vom fi diferiți tot timpul. Dar frați suntem și mai puternici împreună, tună Atun marțial.
– Și cea mai potrivită persoană să conducă tribul este mama noastră, ajutată de noi, rosti Amun mieros clipind des din gene.
Lucy deschise ochii. Nu îi venea să creadă că în loc de răcnete feroce de luptă aude strigătele de bucurie ale întregii sale familii.
„Lucy, Lucy!” urla frenetic tribul.
Văzându-și copiii teferi, îmbrățișați, izbucni într-un plâns ce radia fericire. “Mulțumesc Abys.
Prin tine am renăscut cu toții.
Îți promit că ultima mea rază de lumină va fi numele tău” gândi ea în timp ce alerga să își îmbrățișeze fiii.
Gabriel Dumitru
