Lucy, Mama de la răspântia omenirii (III)
Fără să gândească vreo secundă încotro să se uite, Abys își înfipse privirea în irisurile fascinate ale ochilor lui Lucy. Scuturile instinctului de conservare căzură instant dintre ei. În două secunde, Lucy și Abys erau la un deget distanță unul de celălalt, hrănindu-se unul cu respirația celuilalt.
Lucy ridică mâna și îi mângăie ușor fața. Abys mârâi ca un copil răsfățat care vrea să pară supărat deși amocul i-a trecut de mult. Masculul își întinse mâinile și o cuprinse pe Lucy. Cu toată dorința și hotărârea scrise în ADN-ul său încă de la apariția vieții pe planetă.
Lucy plutea ca într-un vis în care nu există început sau sfârșit, dincolo de concret, de întuneric și lumină.
Toate celulele corpului parcurgeau frenetic un fel de călătorie în timp, ce o făcea să perceapă într-o fracțiune de secundă toate cele întâmplate de la Big Bang până în prezent și prevestind apoi viitorul. Deși cuvântul fericire nu fusese inventat încă, atât ea cât și abis trăiau acest sentiment prin toți porii.
Deodată, jungla din jurul lor începu să tremure. Pământul trepida înfigând țepi ascuțiți de panică în ființa tuturor viețuitoarelor, indiferent de locul lor pe scara evoluției speciilor.
Urletele de retragere ale masculilor din tribul lui Lucy amplificau de o mie de ori senzația de frică și incertitudine.
Abys o eliberă pe Lucy din încătușarea caldă. Își puse mâna stângă pe inima ei și cu dreapta o forță un pic să facă același lucru cu inima lui. Înainte de a se risipi ca un fum, tună cu puține vorbe:
Eu-al tău! Tu-a mea!
***
Abys părea o statuie vie de abanos, o bestie cu ochi blânzi surprinsă în timpul pândei de încătușarea unui Pompei antedeluvian. Nici măcar nu părea că respiră.
Încordat precum arcul unei Nemesis preistorice, aștepta măcar o breșă de o miime de secundă în patrula masculilor care păzeau sălașul afarensilor între care se afla și Lucy.
Era, în cuvintele și percepțiile noastre de astăzi un nebun sau poate un erou care încerca să realizeze lucruri aparent imposibile: să își vadă partenera iubită indiferent de multitudinea obstacolelor peste care nu putea trece.
“E aproape de soroc, trebuie să nască!”
Vreau să o mai văd măcar o dată, să o țin de mână, să-i spun că o iubesc. Că prin copilul ăsta vom fi alături, cumva, chiar dacă în realitate nu a fost așa… Și pe urmă pot să și mor…”
– Mori, dușman nemernic!
Scrășni Apoc lovindu-l cu sete, furie și ură pe Abys în ceafă cu o piatră ascuțită. Piatra despică instant piele, mușchi, tendoane, craniu.
Apoc urla bestial în timp ce un jet de sânge și țesut cerebral din capul lui Abys îi împroșca fața. Alertați de urlet, ceilalți masculi îl înconjurară cât ai clipi pe Abys și începură să îl lovească cu pumnii, picioarele, pietrele și crengile folosite pe post de bâte.
Într-o frenezie a animalicului din noi, uitând de orice urmă de rațiune și inteligență, 10-12 masculi continuau să lovească într-un ritm oribil corpul lui Abys, corp care știa deja că misiunea lui s-a sfârșit, că nu are nicio șansă să supraviețuiască rănilor pe care le-a suferit.
Ochii mari ai lui Abys priveau surprinși albastrul cerului sfâșiat de urlete, păr, pumni forță brută și transpirație care îl distrugeau.
“Lucy…” mai simți el o ultimă lumină îmbrățișat deja de eternitate, în timp ce o picătură de sânge I se scurgea ca o lacrimă de pe globul ocular către gură.
Gabriel Dumitru
(va urma
