Fragment din revista EU, OM, realizată de specialiștii Muzeului Județean TEOHARI ANTONESCU
Giurgiu

Lucy, Mama de la răspântia omenirii (II)

Lucy se îndepărtă un pic de grupul de femele, așa cum făcea de fiecare dată când plecau la cules de fructe. Avea parcă un al șaselea simț care o ajuta să găsească darurile mamei natură cele mai suculente, cele mai mari.

Avusese numeroase dispute din această cauză cu Apoc, cel mai puternic dintre masculi care o amenințase că nu va risca siguranța celorlalte femele doar pentru că ei îi place să umble brambura prin junglă.

Lucy știa însă că Apoc era mai degrabă ca un tigru preistoric care mârâie, urlă dar nu mușcă. Fusese salvat de mai multe ori de la moarte de către Aran, bunicul ei, conducătorul legendar al tribului care se întorsese în eternitate.

Iar acest lucru îl făcea pe Apoc să manifeste reținere și respect atunci când se adresa fiicei preferate a fostului lider.

Gândind la toate acestea, Lucy abia dacă mai percepea zgomotul făcut de celelalte femele de australopithecus afarensis, fiind deja la o distanță considerabilă de restul tribului.

Un fluture serafic precum o fantasmă din vise, scăldat de creație în culori nemaivăzute îi captă atenția.

Freamătul aripilor sale îi șoptea parcă prin sunetul tuturor instrumentelor muzicale care nu fuseseră încă inventate: “urmează-mă!”.

Pentru prima oară în viață, Lucy cea rațională, echilibrată și cumpătată trăia parcă un vis cu ochii deschiși. Și avea curajul să urmeze murmurul aripilor de fluture.

Plutea parcă, pur și simplu, ca un fel de spirit al junglei, atrasă de o forță neștiută și nevăzută ce o purta din ce în ce mai departe de familiarul și siguranța tribului.

În laterale, sus și jos imaginea luxuriantă se pierdea, se alungea, transformându-se parcă într-un tunel magic, în mijlocul căruia, sclipitor, mai exista doar un singur element concret: fluturele venit parcă din altă lume, trimis parcă de un spirit al cerului.

Deodată, un zgomot brutal și concret pulveriză curcubeul de pe aripile fluturelui și însuși corpul coleopterei.

Lucy se dezmetici și intră din nou în starea obișnuită în care trăiau toate hominidele: fii vigilent, fugi dacă dușmanul e prea puternic, ucide sau vei fi ucis.

Eroina noastră își făcu imperceptibil un vizor în vegetația ce îi obtura privirea spre locul de unde venea zgomotul.

 

Un mascul de australopihecus afarensis, însă din altă familie, capturase o veveriță de junglă și o înfuleca fără a mai fi atent la cine sau ce îl înconjoară.

Lucy luă în nări, asemenea câinilor de vânătoare din zilele noastre, feromonii lui Abys. Căci acesta era numele masculului aflat la rându-i departe de tribul său.

Ohhh!

Era tot ce-și dorise vreodată să transmită un mascul: putere, protecție, determinare, dedicare.

Masculul începu și el să adulmece.

Cu siguranță în preajmă mai era și altceva sau altcineva în afară de o veveriță suculentă, flori și ciuperci otrăvitore și o grămadă de prădători care așteptau momentul oportun să atace.

Zonele responsabile cu mirosul din creierul lui Abys erau asaltate dintr-o dată de cea mai mare cantitate de informație pe care o primiseră vreodată.

Știa deja că cineva din specia lui e aproape dar nu simțise niciodată atâta căldură și lumină. Erau senzații care în prezent le-am traduce prin grijă față de celălalt, dragoste maternă, afecțiune față de partener, camaraderie, ajutor, compasiune.

 

                                                                                                              Gabriel Dumitru
                                                                                                                      (va urma)

Acest articol a fost publicat în File uitate de istorie. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *