Aran – regele de la marginea junglei (IV)
În liniștea dogoritoare a pândei, șfâșiind parcă iarba ce îi servea și lui de camuflaj, Aran auzi un foșnet care de obicei le înghțeta sângele tuturor celor din neamul său.
Fără să își dea seama, funcțiile sale cerebrale îi opriră șirul gândurilor.
Orice zgomot suspect, necunoscut îi provoca alarmă în simțuri, așa cum și în prezent avem tendința inițială de a ne teme de ceea ce nu cunoaștem.
Într-o miime de secundă se risipiră amintirile din copilărie, pubertate și adolescență.
Până și foamea care îi provoca uneori niște zgomote infernale de la stern în jos părea că s-a retras întăcere.
“- Grozav. Iar trebuie să fug.
La cât de puternic e foșnetul, ori vine o felină care mă va dori drept prânz, ori vreun pachiderm care m-ar călca în picioare doar din greșeală sau de distracție.
Adio șoareci, adio Aran cu burta plină de mâncarea lui preferată!
Oh, îi urăsc pe cei mai puternici decât mine!”.
Parantropul se ridică în două picioare și zări o coamă arămie. Era unul dintre coșmarurile atavice ale parantropilor, regele savanei atunci și acum.
“Un leu! Unde fug?” gândi el căutând panicat un refugiu în fața bestiei.
***
Agățat cu mâinile și picioarele de crengile baobabului pe jumătate mort, uscat, Aran părea că se confundă cu trunchiul acestuia, contorsionat într-o poziție pe care în zilele noastre doar gimnaștii de circ ar putea să o abordeze.
Leul străvechi se mișca agale, agasat de căldura infernală a amiezii.
Gâfâind, căuta cu privirea un ciot de umbră, măcar un adăpost iluzoriu în fața vipiei.
“- Nu, nu, nu, nu aici, pisicuță, copacul ăsta nici măcar nu are frunze!” spuse rugător în gând Aran.
Ca și cum ar fi vrut să îl contrazică, leul se prăbuși leneș la umbra baobabului.
“- Bravo! Exact asta îmi mai lipsea: să fiu păzit de cel mai feroce prădător al savanei” se lamentă Aran unui partener de dialog imaginar.
“- Bun. Gândește, Aran, gândește!
Așa cum ai scăpat de trei masculi de gorilă și de un grup întreg de cimpanzei, sigur poți ameți un leu să plece de sub copac.
Bine că aerul se mișcă de jos în sus și nu îmi poate lua mirosul. Dar e chiar sub mine. Hmmmm…”
Aran simți cum palma stângă începe să îi alunece de pe creangă.
În timp ce leul stătea tolănit bine-mersi la umbră, el era prăjit încet de soarele aflat deja la zenit, care începuse să îl facă să transpire.
“E suficientă chiar și o picătură de sudoare ca să îl facă să privească în sus și atunci, s-a zis cu mine.
Mă va simți și voi fi mâncat” gândi Aran îngrozit.
Privirea îi pică pe locul de unde din trunchiul baobabului creștea creanga principală pe care mima că face parte din copac. Era îndreptată spre nord. Aici, umezeala se menținea mai mult și, captând praful, formase un strat subțire de pământ, de sol.
“Stai puțiiin. Pentru ca domnul leu să nu știe că sunt aici sus, nu ar fi mai bine să creadă că sunt în altă parte?” își spuse Aran luminându-se la față.
Aran rămase sprijinit doar în picioare și o mână.
Cu mâna liberă adună solul cu pricina și îl frământă până începu să formeze un fel de bilă. Începu apoi să își plimbe bila cu pricina prin locurile unde simțea că transpiră cel mai mult: frunte, axile, mușchi pectorali, zona inghinală.
“- Hai, pisicuță, fugi după bulgăre!” chicoti în gând Aran aruncând bila îmbibată cu feromoni și transpirație
la circa 50 de metri de copac, în direcția opusă peșterii în care știa că se poate refugia.
Leul se trezi din somnolență și luă mirosul în nas. Se dezmetici și porni spre sursa care îi indica faptul că una dintre fințele alea ciudate,care nu dețineau nicio trăsătură extraordinară în aparență, e prin preajma și o poate transforma în masa de prânz.
Cu viteză mai mare decât a unui atlet olimpic, Aran fugi în direcția opusă, spre siguranța bârlogului său.
Îmi e foame dar am scăpat cu viață folosindu-mi inteligența.
Cine e stăpânul acum, leule?” urlă el într-un amestec de mândrie că reușise să scape și nemulțumirecă nu mâncase nimic toată ziua.
Gabriel Dumitru