Aran – regele de la marginea junglei (III)
Fugise apoi să le spună celorlalți dn trib despre experiența pe care o trăise.
– Frați și surori, am mâncat un șoarece! A fost delicios!
Cei de-o seamă cu el îl priviseră consternați la început.
Să prinzi un șoarece în acele vremuri era ca și cum ai câștiga la loterie în zilele noastre, pentru că foarte puțini erau cei care aveau răbdarea și determinarea să îl pândească și apoi, să îl și înșface.
Doar câțiva dintre masculii bătrâni ai tribului se mai lăudau cu astfel de istorii.
Unii dintre cei mici îi credeau.
Dar cei mai mulți spuneau că sunt doar povești.
Clipa de consternare se topi. Unul dintre micii masculi îi spusese atunci, pe un ton aparent serios:
– Bravo, Aran! Ești cel mai bun! Dar șoarecele ce-a spus?
Când? Replicase Aran naiv.
– După ce l-ai mâncat, vânătorule! Veni răspunsul într-un pufnet de râs care molipsi tot grupul să râdă în hohote de Aran.
Eroul nostru parantrop se retrăsese atunci rușinat, frustrat, dezamăgit.
Se cuibărise în locul lui și începuse să gândească:
“Ce rost are să le spun ce mi se întâmplă? Chiar dacă aș fi cel mai puternic dintre ei, tot nu m-ar crede. În schimb, nu ar mai râde de mine, de frică să nu îi rănesc.
Gata!
De azi înainte nu voi mai spune nimic, nimănui.
Eu știu ce știu. Am mâncat un șoarece, mi-a plăcut și mai vreau.
Trebuie să învăț să îi vânez, pentru că sunt absolut delicioși.
Eu voi fi…
Eu sunt ce sunt. Eu sunt Aran, vânătorul de șoareci!”
Parantropul adormise atunci liniștit, convins fiind că părerea membrilor tribului nu trebuia să conteze mai mult decât ce credea el despre cine este.
În anii ce au urmat, Aran își construise și perfecționase tehnica vânării șoarecilor de savană. Se înfrupta cu ei, era în extaz: “Da, Aran chiar este Vânătorul de Șoareci!”
Avusese perioade în care reușea să captureze chiar patru-cinci pe zi. La un moment dat, când era deja sătul dar încă mai voia să vâneze, veni peste el ceea ce astăzi numim, orgoliu, vanitate, mândrie:
“Ce ar fi să le arăt celorlalți cât de iscusit sunt?
Că din toți membrii familiei, eu sunt singurul care e în stare să vâneze șoareci?
Hmmm! Ar fi o răsplată bună pentru toți cei care m-au desconsiderat.
O voi face! Merită să îi umilesc. Eu merit să fiu apreciat!”
***
Aran ajunsese spre seară în habitatul parantropilor. Pe o legătură de liană ținea în mâna dreaptă, ferită la vedere către spate, cinci șoareci de savană. Familia se pregătea pentru noapte.
Masculii războinici supravegheau și protejau deja perimetrul.
– Ce faci, vânătorule-carnivorule? Îl întrebase în zeflemea unul dintre cei de o seamă cu el, crezând că toți cei strânși în grup vor avea de ce râde.
– Vânez, ierbivorule! Răspunsese atunci cu mândrie Aran, aruncând în mijlocul tribului șoarecii uciși în acea zi.
O liniște încărcată electric ca înaintea unei furtuni îi cuprinse pe toți parantropii.
Aran, un membru mediocru al familiei, pe care mulți îl considerau leneș, mincinos și cam prostuț, le arunca acum, ca pe cele mai banale fructe sau ierburi, ceva de mâncare despre care mulți auziseră doar din povești.
Bătrânii tribului erau uimiți.
– Aran, dar cum, când?
– Ăsta e secretul meu. Bucurați-vă că printre voi e cineva care știe să facă rost și de alt fel de hrană.
– Spune-ne și nouă cum să prindem șoareci!
– Sunteți prea nerăbdători ca să puteți face asta. Promit însă că tot ce știu voi lăsa ca învățătură copiilor tribului care vor să fie vânători de șoareci...
Aran se retrăsese lăsându-și familia să se înfrupte din captura sa.
Membrii tribului se repeziră atavic să devoreze prada nesperată.
Înainte să adoarmă, gândi: “Când discul acela de foc va risipi iar întunericul, eu voi fi acolo. Eu sunt
ceea ce sunt. Eu sunt Aran, vânătorul de șoareci, regele de la marginea junglei…”
Gabriel Dumitru
(va urma)