Aran – regele de la marginea junglei (II)
„– Trebuie să iasă. E timpul mesei și i-am astupat toate celelalte găuri.
Vreau ceva carne, m-am cam plictisit de rădăcini și fructe.” se încurajă el, visând la gustul proaspăt și viu al șoarecilor.
Dar șoarecele părea mai degrabă dispus să treacă la dietă decât să devină prânzul unui Paranthropus Robustus și întârzia să își părăsească galeria.
“Hai odată, rozătoare mică și delicioasă! Nu vreau să stau aici până la căderea întunericului. Iar voi fi certat de către războinicii tribului!” își mai șopti el în gând.
Deși părea un manechin dintr-un muzeu de antropologie (atât de nemișcat stătea), cu toate simțurile alerte, sub fruntea groasă a lui Aran se derulau cu viteze năucitoare sute, mii de gânduri.
Își amintea cum vânase primul șoarece. Era la vârsta pe care astăzi o numim pubertate. Nu gustase niciodată carne până atunci.
Că îl vânase e impropriu spus, călcase pe el din greșeală, în timp ce era alergat de un mascul de rinocer fioros că îi încălcase teritoriul.
După ce scăpase de bestia cu corn cățărându-se într-un copac, Aran revenise la locul faptei. Viața părăsise de mult trupul micului mamifer. Oare ce gust are sângele lui?” se întrebase el luând o picătură pe degetul arătător și privind-o în soare. Parantropul nu știa ce rol are propriul sânge sau lichidul limfatic.m Proprietățile acestor fluide corporale au fos descoperite abia în ultimele două sute de ani, o clipă înm istoria planetei și a evoluției umane.
Dar lichidul acela roșu-rubiniu semăna tare mult cu ce îi curgea lui din răni atunci când se zgâria din greșeală sau se încăiera, mai în glumă, mai în serios, cu ceilalți masculi din trib.
După fiecare astfel de eveniment, Aran își lingea rănile, așa cum fac și în prezent câinii sau pisicile domestice.
Nu îi plăcea gustul propriilor lichide. Însă atunci, împins de curiozitate, își vârâse degetul în gură. Toate papilele gustative îi trimiseseră miloane de informații către creier. Și toate îi provocaseră plăcere.
Evident că apoi gustase din nou și din nou, până când în creierașul lui de parantrop puber se născuse întrebarea logică: “Dar oare carnea lui ce gust are?”. Aran își înfipsese dinții în trupul șoarecelui, sfâșiind o bucată de blană. Acestea i se păru scârboasă și o scuipă cât colo. Apoi gustase carnea ce se ivea sub blană.
Ooooo!
Era deja într-un paradis al plăcerilor senzoriale! Continuase să înfulece și fusese cât pe ce să se înece cu un os care îi rămăsese în gât. „Bun, deci oasele trebuie evitate. Carne-bun, os-rău!” își formase el prima teoremă proprie.
Gabriel Dumitru
(va urma}
