Aran – regele de la marginea junglei (I)
Ca mai multe dintre rudele noastre de la începutul evoluției omului, Paranthropus Robustus își are obârșia în Africa de Sud.
Deși privit din afară unui neavizat iar fi părut doar un alt tip de maimuță ciudată, specia ce va deveni într-un final Homo Sapiens evoluase extrem de mult.
Experiența acumulată de-a lungul a sute de mii de ani își spusese cuvântul iar aceste ființe își perfecționaseră tehnicile de vânătoare și pe cele de a se feri din calea dușmanilor.
Nu trebuie să ne imaginăm că acești strămoși ai oamenilor erau capabili să doboare animale extrem de mari, cum se va întâmpla mai târziu, în ultima eră glaciară cu mamuții de pildă.
Parantropii aveau o dietă preponderent vegetariană, lucru demonstrat în princial de caracteristicile dentiției și maxilarelor. Meniul era completat cu insecte (furnici, lăcuste ș.a.) precum și cu mici mamifere, atunci când vânătorul era suficient de priceput să le captureze.
Asemenea celorlalți hominini, paranthropus robustus trăiau în grupuri. O caracteristică mai aparte a acestei specii este faptul că păreau mai bine adaptați la viața arboricolă decât predecesorii lor, o dovadă evidentă a faptului că posedau adaptabilitate în funcție de modificările climatice, ale florei și faunei.
Într-o astfel de familie s-a născut în urmă cu aproximativ două milioane de ani eroul povestirii noastre, Aran. Acesta nu excela prin putere fizică, deși nu era nici ultimul mascul din familia sa.
Principalele sale calități, care îi aduseseră respectul celor din trib erau răbdarea și dibăcia. Niciun alt paranthropus nu rezista să stea ore în șir la pândă pentru a prinde un șoarece de savană. Și de ce ar fi făcut-o, din moment ce fructe, rădăcini și insecte se găseau din belșug?
Însă Aran al nostru avea o meteahnă: era înnebunit după gustul cărnii crude. Nici cele mai coapte și suculente fructe tropicale, nici cei mai grași viermi de scoarță sau cele mai crocante lăcuste nu îi ofereau plăcerea gustativă dăruită de carne.
Cum am spune în zilele noastre, Aran era cam gurmand.
***
Aran pândea arcuit ca un semn de întrebare la gura viziunii șoarecelui de savană. Soarele dogoroea deja câmpia vastă iar temperatura atingea deja cote la care în zilele noastre se emite cod roșu de caniculă.
Mai toate animalele căutau adăpost, umbră, răcoare de teamă să nu se deshidrateze. La o primă vedere părea că Aran și-a ales cel mai prost moment să pândească o rozătoare.
Însă în sutele de ore de pândă pe care le făcuse până atunci, masculul nostru învățase toate obiceiurile șoarecilor; știa aproape cu precizia unui cronometru când ies după hrană, să se adape sau să își învețe puii.
La rândul lor, șoarecii știau că se expun căldurii la amiază. Dar căldura era mult mai puțin periculoasă decât prădătorii. Iar prădătorii se răreau pe cât mai mare era arșița, lucru care le permitea să zburde cât de cât în voie.
E, însă Aran era un prădător atipic.
Dacă științele moderne ar fi existat atunci, am fi putut spune că parantropul nostru folosea psihologia inversă pentru a își atinge scopul. Sau în termeni militari, gândea cu mintea inamicului.
Evident că strămoșul nostru nu cunoștea nici unul din acești termeni. Era doar înfometat și avea poftă să mănânce carne…
Gabriel Dumitru
(va urma)
