Afam, primul războinic al umanității (V)
Masculii începeau să emită strigăte de bucurie. În contradicție, pe măsură ce Arima se tânguia mai tare, din ce în ce mai multe femele i se alăturau într-un fel de compasiune primitivă, gândindu-se că are nevoie de susținere și mulțumind soartei că nu se află în postura ei.
Războinicii o priveau contrariați pe Arima. Pierderea unui singur membru din grup într-un astfel de eveniment era de obicei cel mai fericit scenariu.
Pe de altă parte, Arima era una dintre femelele cele mai devotate ale grupului. De multe ori, avusese grijă, deși nu o obliga nimeni și nimic, de puii rămași orfani. Mulți dintre ei se regăseau acum printre războinicii tribului.
Arun, șeful familiei de australopiteci ura să audă lamentările femelelor. Ar fi preferat o luptă cu o haită de hiene sau cu un leu preistoric decât să fie supus acustic tuturor problemelor de care acestea se văitau și pe care el le considera pur și simplu niște prostii.
Pe de altă parte, Arima era cea care, după ce partenera sa, Aruna, fusese sfârtecată de un rinocer, îi alăptase și îi crescuse cei trei fii până la vârsta adolescenței. Tumultul vocilor disonante se amplifica din ce în ce mai mult în tabăra australopitecilor. Fiecare avea un pic de dreptate pe care voia să o impună și celorlalți.
După scurgerea a cinci minute în timpul nostru în acest univers acustic disonant, Arun era pe cale săexplodeze. Ceea ce și făcu. Folosind-și puterea de tunet a vocii, liderul curmă pentru moment toate discuțiile. Apoi, o întrebă pe Arima: “Ce vrei să facem, femeie?”
Arima avea o mie de lucruri pe care credea că tribul ar trebui să le facă.
Într-un exercițiu de maximă maturitate, găsi în mintea și în inima ei răspunsul fundamental:
Eu simt că e încă în viață. Măcar să îl căutăm și să ne lămurim dacă e așa sau nu…”
Fie!” răspunse Arun.
Dar să nu crezi că voi sacrifica una sau mai multe vieți pentru a vedea dacă o altă viață încă mai strălucește”.
Mulțumesc, căpetenie! replică Arima cu ochii plini de speranță.
***
Cu mintea suspendată undeva între conștiență și inconștiență, Afam visa cum o femelă australopitec enormă, făurită toată din fulgere de lumină îl lua în mâini și îl așeza pe un nor.
În timp, vei găsi răspuns la toate întrebările, micuțule războinic, îi spuse zeița australopitec. Trebuie doar să vezi, să observi și să te întrebi. A, și să să ai răbdare.
–Eu, războinic? îngăimă Afam terifiat și fascinat în același timp. Eu abia dacă sunt lăsat să am grijă de cei mici atunci când femelele se duc la cules.
Entitatea râse binevoitor, ca o mamă ce își vede copilul făcând o poznă sau emițând o concluzie naivă. Da, Afam, tu. Deși mi-aș fi dorit să fie altfel, lumea în care trăiești și în care vor trăi urmașii tăi e definită și de violență iar războiul va face mereu parte din ea. De aceea vei fi primul războinic în adevăratul sens al cuvântului. Deși numele și povestea ta vor fi probabil uitate peste milioane de ani, ceea ce vei face astăzi va defini cumva istoria omenirii.
– Dar cum? Eu sunt doar un tip curios căruia îi place să învețe cât mai multe lucruri.
– Tocmai de aceea ai fost ales. Ți-am spus, în timp vei obține toate răspunsurile. Hai, e timpul să te trezești. Pericolul nu a trecut încă dar știu că vei izbândi, cu un mic ajutor din partea mea.
Înapoi în realitate, războinic al fulgerului, mai spuse entitatea, suflând peste Afam o adiere ca un praf de stele ce începu să îl coboare ușor acolo unde își lăsase corpul fizic.
Războinic al fulgerului. Nu sună rău. Sună chiar foarte bine! gândi Afam în timp ce conștiința i se întorcea parcă în trupul chircit de sub baobab
Gabriel Dumitru
( va urma)