Afam, primul războinic al umanității (IV)
Afam avea capul plin de întrebări, protejat de străvechiul baobab în timp ce ploaia cădea într-o sarabandă nebună. Fulgerele erau din ce în ce mai intense. Pe întinderea aproape plată a savanei, orice protuberanță, ridicătură sau trunchi de copac devenise un potențial paratrăznet.
Un fulger îi întrerupse însă momentul filozofic, lovind năprasnic o movilă de pietre lucitoare aflată la doar 30-40 de metri de el.
Magnifica descărcare electrică spulberă pur și simplu micile stânci, lăsând în aer mirosul oxigenului transformat în ioni și ozon de puterea milioanelor de volți.
Uimitor! gândi Afam într-o primă fază.
Într-o miime de secundă îi trecu însă prin cap o întrebare cutremurătoare: Dacă următoarea boltă de lumină va lovi…
Nici nu apucă să își ducă la capăt gândul. Următorul fascicol de lumină cerească se abătu asupra copacului în a cărui scorbură se adăpostise australopitecul.
Arborele bătrân, prin a cărei tulpină nu mai curgea de mult seva dătătoare de viață se pulveriză în sute de bucăți și mii de așchii în urma loviturii.
Pentru prima oară de când avea amintiri, Afam era cuprins de panică. Își dorea să fie o cârtiță sau un șoarece capabil să scurme pământul cât mai repede posibil, să creeze o groapă sau o galerie în care să se ascunde de această furie venită de dincolo de puterea lui de înțelegere.
Mintea îi spunea că va avea soarta pietrelor pe care le văzuse mai devreme vitrificate, pulverizate de fulger.
Realiză însă foarte repede că oricât și ar dori, era imposibil să se transforme în o secundă într-un mamifer săpător.
Fără să își dea seama, gândul i se centră pe singura ființă care îl ajutase vreodată fără să îl întrebe de ce?: mama!
Imaginea Arimei, toate mângâierile și gesturile duioase care îi îmbrăcaseră în frumos, grijă și afecțiune copilăria i se înghesuiau acum în minte.
O, mamă, aș da orice să fiu acum din nou copil în brațele tale, spuse Afam oftând, cu voce tare, înainte să își piardă cunoștința…
***
Furtuna ce lovise atât de puternic arealul în care trăia Afam era pe sfârșite. Ușor-ușor densitatea picăturilor de ploaie scădea. Vântul sufla încă puternic, împrăștiind ierburile și crengile smulse și întețind jarul din crengile lovite de fulger.
Tribul lui Afam se regrupase într-un desiș înconjurat de plante spinoase mai înalte, care oferea o oarecare protecție în fața eventualilor prădători.
Deși pe vremea aceea nu existau cifrele și numerele, masculii războinici verificau din priviri câți dintre membrii familiei lipsesc.
Veștile erau bune.
Australopitecii erau toți în siguranță, toți prezenți, cu excepția unui singur nume: Afam. În timp ce liderii se bucurau că au scăpat mai mult decât bine din încleștarea cu natura, Arima era disperată. Afam, unde este Afam?” urla ea, sperând că fiul ei e în siguranță, deși probabilitatea era aproape zero
Gabriel Dumitru
( va urma)