Afam, primul războinic al umanității (III)
La un moment dat îl zări pe Afam care, la rândul său studia curios maimuța. Cimpanzeul rânji, semn că se pusese deja în gardă și nicidecum vreo dovadă a faptului că e dornic de amabilități.
Afam căuta pipâind cu mâna o piatră sau ceva dur, ce l-ar fi putut ajuta într-o eventuală luptă cu maimuțioul, dar nu găsi nimic.
“Dacă mă atacă, s-a zis cu mine” gândi el, știind că cimpanzeii erau de departe mult mai puternici decât cei din neamul lui.
Însă nu era cazul. Vântul începea să se întețească, ridicând în coloane spre văzduh praful savanei. Jungla se legăna din ce în ce mai amețitor, zguduită parcă de un spirit furios.
Cerul se întuneca vâzând cu ochii iarîn depărtare se auzeau bubuiturile ciocanelor zeilor. Speriați de furtuna tropicală, atât australopitecii cât și maimuțele începură mișune de colo, căutând adăpost.
La un moment dat cerul brăzdat brusc de o lumină albă orbitoare.
Pentru câteva clipe, toată suflarea bipedă și patrupedă rămase uimită, fără suflare, ca și cum cineva ar fi înghețat timpul.
Apoi un pârâit inaimaginabil, făcut parcă de prăbușirea unui arbore înalt până la cer șfâșie liniștea, urmat de un bubuit ca de vulcan în erupție.
Animalele începură să urle fiecare pe limba lor și să alerge bezmetice, creând o busculadă de nedescris. Toate ființele căutau un loc în care să se adopstească de furia furtunii. Până la un punct, Afam rămase relativ calm.
Căuta la rândul său un adăpost, dar știa că panica nu îl va ajuta cu nimic.Ba dimpotrivă, l-ar fi putut duce drept în ghearele vreunui leu sau leopard.
La circa două sute de metri de locul în care se afla eroul nostru zări un baobab bătrân și uscat. Măsură apoi distanța până la liziera junglei. Erau cam egale.
Dacă vreun leu sau alt prădător s-a gândit să s ferească de ploaie în scorbura pomului?
Pe de altă parte, dacă fugind spre pădure va nimeri drept în mijlocul cimpanzeilor?
Era în dilemă.
“Fie ce-o fi! Mă duc spre copac!” zise el într-un final și o rupse la fuge în direcția baobabului.
***
Afam se ghemui în scorbura arborelui secular. Deși, ca toate animalele se temea de fulger și de tunet, curiozitatea îl împingea să vădă, să audă, să se întrebe: ce ființe sunt atât de puternice încât să poată crea luminile acestea care despică cerul?
De ce se aud apoi zgomote colosale? De unde vine toată pătura asta întunecată plină de apă și cum poate să zboare?
Încotro se duce atunci cand dispare?
Gabriel Dumitru
(va urma)
