Afam, primul războinic al umanității (II)
Australopitecii de genul lui Afam aveau o dietă omnivoră, ceea înseamnă că se hrăneau cam cu orice plantă sau fruct pe care le puteau culege și cu orice insectă, pasăre sau animal pe care îl puteau vâna.
Afam nu excela însă nici la vânătoare, nici la culesul fructelor. De multe ori rămânea în urmă, lucru ce îi enerva teribil pe masculii care avea în sarcină paza grupului.
Motivul întârzierilor lui Afam nu era însă încetineala trupului sau a minții. Mai mult decât oricare dintre cei asemenea lui, el ERA CURIOS.
Analiza profund comportamentul celorlalte specii și își puneau pe cât de des, asemenea unui copil preșcolar din zilele noastre, întrebările fundamentale: de ce?, cum? Însă, după cum știm cu toții, curiozitatea ne poate pune uneori în pericol chiar și în prezent, darămite în erele preistorice.
Odată, când tribul său se afla la cules de fructe, Afam a zărit departe un cimpanzeu care, de obicei, nu avea ce să caute dincolo de liziera (marginea) junglei.
Maimuța era aproape ghemuită la pământ și atât de preocupată de ceea ce făcea încât ar fi fost o pradă ușoară pentru oricine și-ar fi dorit să o transforme în prânz. Cu atât mai mult nu îl mirosi și nici nu îl văzu pe Afam, care o privea, evident curios.
“O fi descoperit vreo viziună și așteaptă rozătorul să iasă” se gândi Afam. Apoi observă însă că maimuța avea în mână un băț subțire, pe care se distingea un lichid ce părea lipicios.
Ridicând un pic capul, își dădu seama că cimpanzeul era poziționat la intrarea unui mușuroi de furnici. Ruda sa deja îndepărtată introducea bățul în mușuroi, îl lasă acolo preț de câteva secunde după care îl scotea plin de micile insecte pe care le înghițea apoi lingând bățul.
Afam știa că unealta folosită de cimpanzeu este de fapt tulpina unei plante care crește în luminișurile junglei și care, atunci când este expusă la soare mai mult de o oră se umezește. Evident că gustase acele picături ca de rouă și constatase că sunt dulci.
Dar când le povestise asta celorlalți membri ai tribului aceștia se mulțumiseră, ca de obicei, doar să râdă de el. Ce vedea acum era însă diferit. Maimuța folosea dulceața tulpinei drept momeală pentru a captura furnicile.
“Cum de nu m-am gândit la asta până acum?” se întrebă Afam supărat parcă pe el însuși.
Știa că furnicile sunt delicioase dar, odată ce atacai mușuroiul, aveai doar câteva secunde în care să prinzi câteva, după care erai atacat de întreaga colonie, un lucru total neplăcut și dureros.
Se părea însă că maimuța descoperise o metodă ingenioasă prin care, deși captura câteva zeci de furnici la fiecare introducere a bățului, nu le deranja atât de tare încât acestea să dea alarma.
Cineva sau ceva începu însă să întrerupă savuroasa masă a primatei. Freamătul începu să miște partea superioară a coronamentului junglei, aflată la mai puțin de o sută de metri de locul în care cimpanzeul servea furnici pe băț.
Acesta își întrerupse masa umblătoare și începu să privească temător în jur
Gabriel Dumitru
(va urma)
