Afam, primul războinic al umanității (I)
Partea sud-estică a continentului este de asemenea extrem de bogată în fosile ale primelor hominide. Cercetătorii consideră că aici s-au întrunit, începând de acum mai bine de trei milioane de ani cele mai propice condiții pentru evoluția omului.
Clima se presupune că era una caldă, ce conferea o mobilitate sporită. Relieful era extrem de variat, incluzând câmpii, formațiuni montane, precum și numeroase lacuri și cursuri de apă. În ce privește vegetația, aceasta prezenta la rândul ei o vastă diversitate, porțiunile de junglă alternând cu cele de pășuni luxuriante și savană.
Se presupune totodată că una dintre modificările care au determinat adoptarea mersului biped fost extinderea porțiunilor de savană (câmpii cu vegetație înaltă) în detrimentul junglei. Astfel, pentru a avea un câmp vizual mai extins într-o câmpie cu vegetație de 0,5-1 metru înălțime era mult mai eficient să stai în două membre, nu în patru.
În ținuturile din sud-estul Africii, acolo unde în prezent găsim state precum Africa de Sud, Mozambic, Zimbabue și Malawi, cu peste 3 milioane de ani în urmă s-a născut Afam, un Australopithecus Africanus care, absolut împotriva voinței lui, avea să rămână în memoria colectivă a planetei drept primul hominid care a realizat că poate deveni războinic.
Ca toți hominizii din pleistoceniul timpuriu, familia lui Afam nu avea nimic din ceea ce noi numim astăzi casă, oraș sau județ natal. Tribul se mișca destul de mult, mai ales în căutarea hranei. Este adevărat că stăpâneau relativ un anumit teritoriu. Dar australopitecii erau stăpâni doar față de ființele mai slabe și mai puțin pregătite de supraviețuire ecât ei.
În fața ierbivorelor mari ce trăiau în turme, a leilor preistorici sau prădătorilor de haită precum hienele, aveau doar o singură soluție: fuga.
Cât despre locurile pe care le preferau cei din neamul lui, acestea alternau între junglă și savană. Deși desimea pădurii le oferea protecție împotriva felinelor și canidelor precum și un adăpost relativ în perioadele ploioase, aici aveau de înfruntat adversari la fel de redutabili: rudele lor îndepărtate, maimuțele.
La nivelul solului grupurile de gorile erau mult mai puternice decât cei de un neam cu Afam. În coronamentul copacilor, cimpanzeii erau stăpâni.
Deși aparent nu excelau cu nimic, marea calitate a australopitecilor s-a dovedit a fi mobilitatea, mersul în două membre și, mai presus de acestea, disponibilitatea de a învăța lucruri noi.
Revenind la eroul nostru, acesta era la prima vedere un membru obișnuit al tribului său. Nu excela prin statură, forță sau agresivitate. Nu era descendentul vreunei căpetenii sau suficient de bătrân ca părerea lui să fie luată în seamă de către liderii familiei.
Afam avea însă două trăsături care pe atunci erau considerate mai degrabă defecte decât calități: curiozitatea și inteligența. Și care îl vor face să devină net superior semenilor săi, așa cum s-a întâmplat mai mereu de-a lungul istoriei. Peste toate astea, Afam era de multe ori în râs de către cei asemenea lui, din cauza unui eveniment nefericit din copilărie.
Odată, din neatenție, mama lui, Arima, îl scăpase în brațe drept în cap. Dincolo de țipetele și durerea copilului, acesta se alese cu un cucui cât toate zilele în mijlocul frunții, care i-a dispărut abia după câteva săptămâni.
De aceea, eroul nostru fără calități deosebite era considerat un fel de prostuțul grupului…
Gabriel Dumitru ( va urma)
